Umbrele din spatele zâmbetului
Copilăria mea s-a desfășurat într-un sat mic, la marginea orașului, un loc în care timpul părea să curgă altfel. Eram o familie modestă, fără prea multe resurse, dar părinții se străduiau să nu simțim lipsurile materiale. În schimb, în acea casă, tăcerea era mai grea decât orice altceva. Când încercam să vorbesc despre ce simt, să-mi exprim bucuria sau tristețea, mă loveam de aceeași întrebare rece: „Știi tu ce-s alea emoții?” Urma apoi un val de cuvinte grele, iar cu timpul am învățat că e mai ușor să păstrez totul în mine. Așa am crescut, privind cum ceilalți își arată dragostea sau tristețea, în timp ce eu rămâneam ca o piatră, fără să știu cum să îmi deschid sufletul. Acea tăcere impusă mi-a lăsat umbre adânci, iar misterul copilăriei mele a fost tocmai această absență a cuvintelor calde. În timp, am învățat că tăcerea poate fi o povară grea, dar și o lecție: să prețuiesc fiecare emoție, chiar și atunci când a fost ascunsă mult prea mult timp. Like si com daca ti-a placut!